Ortodoxia şi drepturile omului (II)

În textul anterior al rubricii abordam pe scurt datele ce definesc raportul complex dintre Ortodoxie şi cultura juridică a umanismului modern, exemplar ilustrată de ceea ce numim, cu un termen general, drepturile omului. Am omis să amintim atunci un detaliu frecvent ignorat de cei care, la noi sau aiurea, invocă drepturile omului, fără însă să ştie mereu despre ce anume vorbesc. Ne referim aici la pluralitatea de documente, trimiţând în mod vădit la pluralitatea de viziuni, care îşi propun să sintetizeze cel mai bine drepturile omului. De la principiile enunţate în Charta Naţiunilor Unite (26 iunie 1945), la Declaraţia universală a drepturilor omului (10 decembrie 1948) proclamată de acelaşi for internaţional, de la Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (4 noiembrie 1950) a Consiliului Europei, la Charta drepturilor fundamentale (7 decembrie 2000) a Uniunii Europene, de la Convenţia americană privind drepturile omului (22 noiembrie 1969), la Charta Banjul privind drepturile omului şi drepturile popoarelor din Africa (26 iunie 1981), de la Charta arabă a drepturilor omului (15 septembrie 1994), la pachetul de măsuri anunţate acum câteva zile de China privind implementarea drepturilor omului – iată ce diversitate de Weltanschauung-uri se află în spatele unei formule al cărei sens riscăm să îl pervertim prin simplificare tocmai datorită lipsei de atenţie faţă de elementele ei constitutive, fie acestea şi contradictorii sau de-a dreptul concurente.

Departe de a relativiza importanţa reală a setului de principii şi valori pe care îl vehiculează drepturile omului, sublinierea diversităţii de viziune în ceea ce priveşte aplicarea lui este obligatorie dacă dorim să înţelegem aspectele definitorii ale acestei construcţii culturale şi juridice a modernităţii. Ne referim aici doar la trei aspecte, nemijlocit legate între ele. Astfel, primul aspect definitoriu îl constituie însăşi dinamica procesului de precizare a drepturilor omului. Nu avem de-a face cu reguli fixe, formulate cumva prin inspiraţie, de sus în jos, ci ne confruntăm cu efortul mereu luat de la capăt de a armoniza ideea de om cu limitele comunităţii umane, dreptul persoanei cu cel al colectivităţii, interesele individuale cu rigorile binelui comun, valoarea personală cu pretenţiile statului sau ale oricărui tip de autoritate. Construcţie articulată timp de secole, răspunzând la tragediile istoriei îndepărtate sau recente, drepturile omului sunt prin natura lor dinamice. Fapt care, evident, nu vrea să însemne că pot fi rescrise complet, că filosofia de bază stă la dispoziţie oricând, oricui şi oricum. Dacă ar fi astfel, din instrument al echităţii şi din pavază împotriva abuzului, drepturile omului ar fi transformate în agent al relativismului şi al terorii ideologice, adică în exact opusul lor.

De aici decurge al doilea aspect definitoriu: tocmai pentru că au la bază o dinamică similară celei a umanităţii în slujba căreia doresc să fie, drepturile omului au nevoie în mod permanent de creativitatea şi fidelitatea celor care le aplică. Aceste două trăsături – creativitatea şi fidelitatea – se văd cel mai bine în faptul că de mai bine de două secole, statele de drept moderne traduc treptat în legislaţia lor principiile tutelare ale drepturilor omului. Este, cum se poate bănui, un proces nici pe departe încheiat şi acompaniat în plus de o serie întreagă de inconsecvenţe de ordin politic. Tendinţa cvasi-naturală a statului de a controla, reglementa, dirija şi influenţa viaţa cetăţenilor săi se vede corectată permanent de hermeneutica drepturilor omului. Aşadar, dinamismul constitutiv deosebit de complex, datorat diversităţii contextelor culturale şi geografice în mijlocul cărora s-a articulat ideea de drepturi fundamentale ale omului, se traduce în dinamica deopotrivă de complexă a mecanismelor ulterioare de interpretare şi aplicare, diferite şi acestea de la o ţară la alta, de la un grup de ţări la altul, de la un continent la altul.

În fine, al treilea aspect definitoriu este la rândul său menit să corecteze substanţial percepţia curentă asupra drepturilor omului prin faptul că ne readuce aminte, în bună continuitate cu dinamica şi diversitatea anterioare, că o parte consistentă a ingredientelor ideatice ale acestei construcţii cultural-juridice provin din gândirea religioasă, teologică. În mod concret, antropologia care stă la baza acestui produs al modernităţii este inevitabil profund marcată de viziunea biblică asupra omului. Partizanii interpretării strict laiciste şi pur funcţionale a drepturilor omului uită de regulă că importanţa acestora nu derivă din caracterul lor obligatoriu (aşa cum am văzut, în curs de negociere politică de vreme ce traducerea lor în legislaţiile naţionale nu este încheiată nici măcar în Europa) şi nici din caracterul universal (o pretenţie contestată prompt de existenţa unor drepturi „alternative”, formulate la nivel local), ci din faptul că acestea traduc, fie şi schematic, valori fundamentale în funcţie de care omul se defineşte pe sine şi doreşte să fie perceput de semenii săi. Altfel spus, înainte de a fi paragrafe juridice, drepturile omului sunt o expresie a unei concepţii etice profund înrădăcinată în magma experienţei religioase. Aceasta face posibilă scoaterea fiinţei umane din categoria animală prin faptul că subliniază existenţa unui Creator. Cu o expresie a lui Nellas, „animal îndumnezeit” fiind, adică având o chemare spirituală, omul încetează să mai fie doar un membru al regnului animal. Nu este de aceea de mirare că termenul central al filosofiei de la baza drepturilor omului este cel de „demnitate”. Din recunoaşterea demnităţii omului derivă în cele din urmă recunoaşterea drepturilor (şi a obligaţiilor) acestuia.

Puternic concentrată pe calitatea omului de fiinţă chemată la îndumnezeire, adică la transfigurarea naturii sale, teologia ortodoxă nu are cum să nu se recunoască în viziunea antropologică a drepturilor omului. Mai mult, ea chiar poate şi trebuie să aducă aminte, în faţa tendinţelor de ideologizare excesivă şi unilaterală a drepturilor omului, de sorgintea teologică a acestora. Un astfel de demers îl conţine şi recentul document, publicat în iulie 2008, sub titlul sugestiv „Bazele doctrinei Bisericii Ortodoxe din Rusia despre demnitate, libertate şi drepturile omului”. Pe acesta ne propunem să îl prezentăm în numărul următor al rubricii noastre.

Text publicat în revista Tribuna 160 (2009)