Blogul s-a mutat

Blogul s-a mutat la adresa http://www.teologia-sociala.ro/index.php/ro/blog-tso.

Ortodoxia şi drepturile omului (V)

Continuăm şi încheiem cu acest text prezentarea din numerele anterioare a documentului din iulie 2008, Bazele doctrinei Bisericii Ortodoxe din Rusia despre demnitate, libertate şi drepturile omului (reamintim că traducerea acestuia în limba română poate fi găsită la secţiunea documente a paginii www.teologia-sociala.ro).

Al patrulea capitol este dedicat temei „Demnitatea şi libertatea în sistemul drepturilor omului”. Cum am văzut şi în părţile anterioare ale acestei prime tentative sistematice de lectură ortodoxă a drepturilor omului, autorii încearcă să aplice o grilă morală unei construcţii juridico-ideologice născute în mod manifest în afara sistemului eclezial de referinţă. Acest penultim capitol începe cu o precizare foarte utilă, pe care am făcut-o şi noi în al doilea articol al acestei serii, în înţelegerea caracterului istoric al achiziţiei drepturilor omului în modernitate: „Există diferite tradiţii de interpretare şi particularităţi naţionale în aplicarea drepturilor şi libertăţilor. Sistemul contemporan de drepturi ale omului are un caracter ramificat şi indică tendinţa spre o şi mai mare diferenţiere. Nu există în lume o clasificare general acceptată a drepturilor şi libertăţilor. Diversele şcoli de drept le unesc în grupuri distincte, după diferite criterii. Biserica, în virtutea menirii sale principale, propune ca drepturile şi libertăţile să fie examinate din punctul de vedere al rolului posibil al acestora în crearea condiţiilor externe benefice pentru perfecţionarea personalităţii pe traseul care duce la mântuire.” Cu riscul de a repeta cele deja spuse, sublinierea dinamicii genealogice şi în curs de manifestare deopotrivă a unui sistem de drepturi şi libertăţi nu doreşte să relativizeze filosofia de bază, să o bagatelizeze, ci să indice posibilităţile de negociere, corecturile ce se pot aduce din mers. Amestec de retorică politică şi terminologie juridică incompletă, în construcţie, cum precizează şi un profund cunoscător ca Norberto Bobbio (L’età dei diritti, 1990), drepturile omului sunt departe de a reprezenta acel consens etic universal la care aspiră prin natura lor. Altfel spus, necorespunzând unei realităţi juridice nemijlocite, universalitatea declarată a drepturilor omului este mai curând de natură antropologică, adică subliniază demnitatea fiinţei umane, oriunde ar trăi aceasta.

Documentul rus trece apoi în revistă câteva drepturi precum cel la viaţă, la conştiinţă şi exprimare liberă, la creaţie şi educaţie. Subliniază fundamentul biblic al drepturilor civice şi politice, aminteşte pe scurt despre cele social-economice şi încheie acest tur de orizont cu aşa-numitele drepturi colective, adică dreptul la pace, dreptul la un mediu înconjurător curat, dreptul la păstrarea moştenirii culturale şi a specificului propriu. Ar fi sugestiv de citat aici, în contextul dezbaterii de la noi în jurul paşapoartelor biometrice şi a riscului ca statul să abuzeze, voit sau nu, de datele colectate, ceea ce autorii documentului afirmă despre acest aspect: „Viaţa privată, concepţia despre viaţă şi voinţa oamenilor nu trebuie să fie obiectul unui control total/totalitar. Manipularea dreptului de a alege al cetăţenilor şi a conştiinţei acestora de către structurile puterii, de forţele politice, de elitele economice şi informaţionale prezintă un mare pericol pentru societate. De asemenea, sunt inadmisibile colectarea, concentrarea şi folosirea informaţiei despre diferite aspecte ale vieţii oamenilor fără acordul lor. În cazurile când acest lucru este totuşi cerut pentru apărarea patriei, pentru păstrarea moralităţii, pentru ocrotirea sănătăţii, pentru protejarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, precum şi pentru prevenirea sau descoperirea infracţiunilor sau pentru realizarea actului de justiţie, colectarea informaţiei despre o anumită persoană se poate realiza fără acordul acesteia. În aceste situaţii însă, obţinerea şi utilizarea informaţiei trebuie să se realizeze conform scopurilor declarate şi cu respectarea legii. Metodele de colectare şi prelucrare a informaţiei ce se referă la membrii societăţii trebuie să se efectueze astfel încât să nu se aducă atingere demnităţii umane, să nu fie limitată libertatea şi omul să nu fie transformat din subiect al relaţiilor sociale în obiect al controlului tehnic. Un pericol şi mai mare pentru libertatea omului este reprezentat de implementarea mijloacelor tehnice care vor însoţi omul permanent sau care vor fi inseparabile de corpul lui, în special dacă acestea vor putea fi folosite pentru realizarea controlului şi manipulării persoanei.”

Concluzia capitolului este formulată în următorii termeni (subliniere bold în original): „Unitatea şi interdependenţa drepturilor civice şi politice, economice şi sociale, individuale şi colective ale omului pot contribui la organizarea armonioasă a vieţii societăţii atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional. Valoarea socială şi eficacitatea întregului sistem de drepturi ale omului depind de măsura în care acest sistem creează condiţii pentru creşterea personalităţii în demnitatea dată omului de Dumnezeu şi de felul în care aceasta se îmbină cu responsabilitatea omului pentru faptele lui în faţa lui Dumnezeu şi a semenilor.”

Ultimul capitol al documentului din 2008 are titlul „Principiile şi domeniile prioritare ale activităţii civice a Bisericii Ortodoxe Ruse”. După ce îşi afirmă îngrijorarea faţă de multiplele forme de încălcare a drepturilor omului, fără însă a sugera că acest lucru se întâmplă în Rusia de azi inclusiv la nivelul structurilor politice şi administrative, documentul enumeră acele domenii/drepturi unde Biserica Ortodoxă din Rusia se vede chemată să se implice activ. „În ceea ce priveşte activitatea noastră civică, trebuie în mod special scoase în evidenţă următoarele domenii:

• apărarea dreptului omului la libera mărturisire a religiei, la săvârşirea rugăciunii şi la oficierea slujbelor, la păstrarea tradiţiilor spiritual-culturale, la respectarea principiilor religioase atât în viaţa privată, cât şi în domeniul activităţii sociale;
• combaterea crimelor săvârşite din cauza vrajbei naţionale şi religioase;
• protejarea persoanei de abuzurile venite din partea persoanelor cu funcţii de răspundere sau din partea angajatorilor, precum şi de violenţa şi umilinţa înregistrate în familie şi în comunitate;
• apărarea vieţii, a dreptului de a alege şi a proprietăţii în timpul conflictelor interetnice, politice, economice şi sociale;
• îngrijirea pastorală a militarilor, grija faţă de drepturilor şi demnitatea lor în timpul acţiunilor militare şi al serviciului militar pe timp de pace;
• grija faţă de respectarea demnităţii şi drepturilor oamenilor care se află în instituţii sociale [de asistenţă] şi în locuri de detenţie, având o atenţie deosebită pentru situaţia invalizilor, a orfanilor, a persoanelor în vârstă şi a tuturor celor aflaţi în situaţia de a nu se putea ajuta singuri;
• apărarea drepturilor naţionalităţilor şi grupurilor etnice la religia, limba şi cultura lor;
• grija faţă de persoanele ale căror drepturi, libertate şi sănătate suferă din cauza acţiunii sectelor distructive;
• susţinerea familiei în sensul ei tradiţional, a paternităţii, a maternităţii şi a copilăriei;
• lupta împotriva corupţiei şi a altor tipuri de criminalitate, precum şi împotriva prostituţiei, a narcomaniei şi a pasiunii pentru jocurile de noroc;
• grija pentru organizarea economică şi socială echitabilă a societăţii;
• împiedicarea controlului total asupra persoanei umane, asupra alegerii libere a concepţiei sale despre lume şi asupra vieţii private prin intermediul folosirii tehnologiilor moderne şi a manipulării politice;
• educarea respectului faţă de legalitate, popularizarea experienţelor pozitive în legătură cu aplicarea şi apărarea drepturilor omului;
• expertiza actelor de drept, a iniţiativelor legislative şi a acţiunilor organelor administrative cu scopul prevenirii încălcării drepturilor şi demnităţii omului, înrăutăţirii situaţiei morale în societate;
• participarea la controlul public al respectării legislaţiei, în particular a legilor care fixează cadrele relaţiilor dintre stat şi Biserică, precum şi la controlul aplicării corecte a deciziilor judecătoreşti.”

Lista de mai sus lasă impresia că, de fapt, Ortodoxia rusă are o preferinţă nedisimulată doar pentru unele drepturi, în timp ce altele sunt fie discutabile, fie pur şi simplu inacceptabile. În cele din urmă, enumerarea doar a unor drepturi pune sub semnul întrebării angajamentul Bisericii faţă de ideea mai largă a drepturilor omului şi a principiilor care stau la baza acestora. Impresia de a fi confruntaţi cu un proces de selecţie, nedeclarat însă ca atare, este întărită de ultimul paragraf al documentului: „Bazându-se pe învăţătura bisericească referitoare la demnitatea, libertatea şi drepturile omului, creştinii sunt chemaţi la o activitate socială orientată moral. Aceasta se poate manifesta în cele mai variate forme – de exemplu în mărturisirea în faţa autorităţilor [a nedreptăţilor], în munca intelectuală, în desfăşurarea campaniilor pentru apărarea unor minorităţi şi a drepturilor acestora. Fără să îşi propună restructurarea revoluţionară a lumii şi recunoscând drepturile altor grupuri sociale la participarea socială în baza propriei concepţii despre lume, creştinii ortodocşi îşi rezervă dreptul de a participa la viaţa publică care nu contravine credinţei şi principiilor lor morale. Biserica Ortodoxă Rusă este gata să susţină aceste principii în dialogul cu comunitatea internaţională şi în colaborarea cu credincioşii din alte confesiuni şi religii.”

Aceste inconsecvenţe ale lecturii ortodoxe a drepturilor omului au fost sancţionate prompt de către documentul de răspuns, din mai 2009, al Comunităţii Bisericilor Protestante din Europa (vezi textul la adresa: www.leuenberg.eu). Principala critică adusă de teologii protestanţi viziunii exprimate în documentul rus vizează transformarea demnităţii umane într-o categorie morală şi condiţionarea în acest fel a gradului de aplicabilitate a drepturilor omului de însuşirea unei anumite viziuni morale. Or, susţin autorii răspunsului protestant, miza construcţiei filosofico-juridice rezidă tocmai în depăşirea acelor limitări care împiedică recunoaşterea, garantarea şi apărarea drepturilor omului, indiferent de gradul de moralitate sau virtute a vieţii acestuia. Mai departe, aceeaşi critică protestantă atrage atenţia asupra conflictului programat dintre drepturile omului şi valorile spirituale, documentul rus exprimându-se explicit în favoarea preeminenţei celor din urmă asupra celor dintâi. Mai mult, teologii protestanţi resping concluzia ortodoxă potrivit căreia drepturile omului încurajează pe faţă o serie întreagă de abuzuri morale precum avortul sau legăturile între persoanele de acelaşi sex. Fără a intra în detaliile acestei discrepanţe între Răsăritul ortodox şi Apusul protestant (generic vorbind), reţinem faptul că astfel de polemici – legalitate versus moralitate sau „drepturi legale” versus „drepturi morale” – au fost şi sunt în continuare specifice hermeneuticii juridice din jurul drepturilor omului. Trimitem aici la cartea deja citată a lui Bobbio. Din punct de vedere teologic, dincolo de neînţelegerile decurgând oarecum firesc din diferenţele de traseu cultural, istoric şi politic, este salutar că dialogul inter-confesional, la nivel european cel puţin, începe să îşi însuşească agenda publică şi astfel să îşi facă auzită vocea în chestiuni considerate până de curând ca fiind apanajul eticii fără predicat spiritual. La urma urmelor, este şi aceasta o dovadă a pertinenţei argumentului social-teologic în construcţia statului modern secular.

Text publicat în revista Tribuna 166 (2009)