Ortodoxia şi drepturile omului (I)

Căderea comunismului în Europa de Est a însemnat nu doar pentru actorii politici un moment de re-orientare masivă, ci în egală măsură pentru actorii economici, pentru societatea civilă, pentru mediul academic şi nu în ultimul rând pentru cel eclezial. Schimbarea de paradigmă a fost completă. Cele două decenii trecute deja au arătat însă cât se poate de clar că ritmul revizuirii mentalităţilor, a categoriilor de gândire, a orizontului de aşteptări, a principiilor şi a valorilor este mult mai lent decât cel al trecerii de la o formă de guvernare la alta, de la un statut politic la altul. În diferite stadii şi la intensităţi variate, toate ţările ex-comuniste au făcut experienţa formelor în căutarea fondului, a armonizării idealului cu realitatea, a calendarului cu istoria. Tranziţia a solicitat la maxim structurile sociale, a provocat capacitatea de adaptare şi a lezat sensibilităţile Europei de Est. Anvergura fenomenului poate fi văzută inclusiv în prelungirea acestuia şi după data simbolică a aderării, în 2004 şi 2007, a celor zece state est-europene la Uniunea Europeană. Aşa cum căderea comunismului politic nu a însemnat dispariţia peste noapte a efectelor comunismului ca atare, nici aderarea la UE nu a însemnat încheierea definitivă şi fără rest a tranziţiei. Implementarea standardelor europene în cele mai variate domenii, de la industria alimentară la materialele de construcţii, aplicarea consecventă a regulilor comunitare, reformarea bazei legislative şi a aparatului justiţiei, respectarea drepturilor omului şi plata directă de către stat, prin deciziile în acest sens ale Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), pentru cazurile de încălcare a acestora – iată doar câteva argumente care ilustrează dinamica continuă a unei tranziţii devenite între timp un anevoios proces de integrare.

În ceea ce le priveşte, Bisericile şi confesiunile istorice ale Europei de Est au trecut printr-o paradoxală fază caracterizată pe de o parte de reafirmarea statutului lor simbolic de surse ale tradiţiei şi identităţii colective, iar pe de altă parte de presiunea de a se adapta la noile mutaţii politice şi sociale. Cum era de aşteptat, această modernizare ancorată în tradiţia redescoperită în grabă nu a reuşit mereu şi peste tot. Fie că a încurajat, expres sau tacit, apelul la trecut ca soluţie la crizele prezentului, ceea ce explică în bună parte recrudescenţa naţionalismelor post-comuniste de tot felul, fie că s-a livrat grăbit noilor curente şi mode, dimensiunea religioasă a fost într-o permanentă căutare, de obicei nedeclarată şi pe alocuri chiar nereflectată, a punctelor de contact cu noua epocă istorică. Implicarea socială s-a dovedit mai dificilă decât părea în primele luni de libertate. De la o ţară la alta, raportul generic dintre Biserică şi stat în Europa de Est a trecut printr-un proces de restaurare doar parţială a situaţiei de dinainte de instaurarea comunismului. În mod sistematic, viziunea despre rolul şi locul confesiunilor majoritare în societăţile post-comuniste s-a lovit de rigorile pe care le impune pluralismul. Acestuia i se va alătura întreg discursul despre libertatea religioasă ca parte esenţială a drepturilor omului. Din nefericire, acestea din urmă au fost interpretate în cheie postmodernă, adică punând accentul pe diferenţa specifică şi mai puţin sau deloc pe genul proxim, fapt care va încetini receptarea lor pozitivă.

Drepturile omului au ajuns rapid punctul de intersecţie dintre Biserică (tot generic) şi statul democratic în plină reconstrucţie juridică. Element constitutiv al culturii politice moderne europene, doctrina drepturilor omului este un produs cultural, politic, juridic, filosofic şi nu în ultimul rând teologic. Nu este locul aici să refacem fie şi pe scurt etapele drumului care a dus la proclamarea la 10 decembrie 1948 a Declaraţiei universale a drepturilor omului. Reţinem pentru moment doar faptul că aplicarea în cunoştinţă de cauză a doctrinei drepturilor omului presupune capacitatea de a citi dincolo de paragrafele unor documente, de a vedea procesul complex care prefaţează una dintre achiziţiile cele mai importante ale modernităţii. Printr-o tragică ironie a istoriei, tocmai în momentul proclamării drepturilor omului, ţările Europei de Est începeau odată cu instaurarea comunismului să facă deja experienţa ignorării şi încălcării acestora. Datorită geografiei politice şi culturale diferite, nu doar că ţările (majoritar ortodoxe ale) Europei de Est nu au participat deplin la momentele articulării viziunii despre drepturile omului, dar atunci când ar fi putut să o facă, adică după cel de-al Doilea Război Mondial, au fost în mod brutal împiedicate. Fără să ofere o scuză, această constatare măcar explică de ce raportul dintre Ortodoxie şi drepturile omului este încă marcat sistematic de neînţelegere.

Pentru o imagine nuanţată asupra dezbaterii în jurul conceptului şi aplicării doctrinei drepturilor omului în epoca noastră, ar mai fi de spus că dificultăţile nu se limitează la Europa de Est, adică nu sunt un indiciu absolut al „înapoierii” juridice din spaţiul dominat până acum două decenii de comunism. În câteva cuvinte, dezbaterea se poartă atât în ţările aparţinând unor cercuri culturale non-europene, precum China sau statele musulmane, cât şi în interiorul cercului cultural european şi nordamerican. În timp ce criticile la adresa drepturilor omului venite de la non-europeni vizează mai ales caracterul universal, contestat în numele specificului local, dimensiunea comunitară fiind sistematic opusă individualismului, europenii şi americanii discută controvers în jurul modalităţilor de interpretare şi aplicare a acestora în contextul măsurilor luate după 11.09, cazul Guantanamo fiind sugestiv în acest sens. În plus, controversele bioetice din ultima vreme au readus în actualitate termenul-cheie al drepturilor omului: demnitatea umană.

Pe acest fundal are loc azi chestionarea Ortodoxiei de către confesiunile şi cercurile politice occidentale în legătură cu viziunea ei legată de statul de drept şi de valoarea normativă a drepturilor omului. Să nu uităm că una dintre acuzele constante aduse Ortodoxiei în general rămâne până azi lipsa acesteia de implicare socială, refugiul contemplativ şi izolarea de restul lumii. Opţiunea pentru Hristos-Dumnezeu pare să fie în detrimentul celei pentru Hristos-Omul. Biserica Ortodoxă este văzută ca indiferentă faţă de nevoile imediate ale comunităţii şi în acelaşi timp gata să slujească simbolic statului. Or, autoritatea statului post-comunist şi credibilitatea clasei politice fiind mai mult decât fragile, riscurile unor derapaje continuând să existente încă latent într-un corp social bruscat de ritmul şi anvergura unor transformări fără precedent, amplificate de contextul internaţional marcat de instabilitate, întrebarea dacă şi cum principalul depozitar simbolic şi identitar, care se bucură şi de încrederea majorităţii populaţiei, înţelege să se implice în efortul articulării unui proiect de societate este mai mult decât o simplă provocare şi depăşeşte de departe nivelul clişeelor huntingtoniene despre o Ortodoxie greu de distins de Islam.

Este limpede că Ortodoxia est-europeană, între timp partea cea mai consistentă a Ortodoxiei mondiale, vine la întâlnirea cu aceste interogaţii având un bagaj diferit de cel al partenerilor vestici de dialog. Principala diferenţă rezidă în faptul că teologia ortodoxă nu a parcurs acelaşi drum al modernităţii, nu s-a confruntat sistematic cu provocările Iluminismului, nu a fost obligată să demonstreze pertinenţa discursului său alături de cel al filosofiei post-scolastice şi de cel al ştiinţelor naturii, nu a fost în situaţia de a se impune printr-o concurenţă inter-confesională de genul celei dintre Catolicism şi Protestantism şi nici nu a avut ocazia să formuleze o viziune asupra separaţiei dintre Biserică şi stat. Cu alte cuvinte, experienţa modernă a Ortodoxiei este diferită de cea a Occidentului european prin simplu fapt de a fi urmat propria ei istorie marcată de o serie de abuzuri, de la autoritatea ţaristă la cea comunistă trecând prin dominaţia otomană. Sigur, cum am precizat deja, aceste locuri comune ale istoriografiei culturale şi politice nu sunt pur şi simplu justificări comode, ci ne ajută să înţelegem mai bine complexitatea unui dialog intra-european prea des simplificat şi redus la opoziţia Orient – Occident, Est – Vest, libertate – dictatură, civilizaţie – barbarie, superioritate – inferioritate.

Invocate cu precădere pentru a justifica avortul sau relaţiile între persoanele de acelaşi sex, avalanşa sectară sau deciziile medicale discutabile din punct de vedere etic şi teologic, atacurile anti-religioase şi în particular afectul anti-creştin al societăţii civile în formare – drepturile omului au ajuns repede în Europa de Est de după 1989 simbolul unei ofensive occidentale în faţa căreia Biserica trebuia să ridice zidurile Tradiţiei, ale identităţii şi mândriei naţionale. Dacă mai adăugăm şi rezerva mediilor politice şi a mass-mediei occidentale faţă de ţările majoritar ortodoxe, atitudine tradusă în lozinca unui ministru austriac potrivit căreia Europa încetează acolo unde începe Ortodoxia, este de înţeles că o astfel de polarizare nu a încurajat receptarea lucidă şi responsabilă a unui concept menit iniţial să creeze o cultură comună a respectului faţă de demnitatea omului, indiferent de orginea geografică sau de destinaţia religioasă a acestuia.

Depăşind comoditatea polarizării, câteva voci ale teologiei ortodoxe din ultimele decenii încearcă să repună în dialog mesajul Bisericii de Răsărit cu modernitatea. Aşa cum putem bănui, efortul nu este deloc simplu şi nici lipsit de pericole precum acela de a relativiza propriile fundamente sau de a seculariza involuntar discursul teologic. Cu toate acestea, tocmai pentru că Ortodoxia este ferm ancorată în propria ei Tradiţie, dialogul cu principiile fondatoare ale doctrinei drepturilor omului se dovedeşte roditor. În orizontul crizei de libertate prin care trece în prezent cultura modernă a drepturilor, contribuţia ortodoxă la o cultură a datoriei faţă de Dumnezeu şi semeni poate constitui un binevenit corectiv.

Text publicat în revista Tribuna 158 (2009)