marți, 14 iulie 2009

Ortodoxia şi drepturile omului (IV)

Continuăm prezentarea din numerele anterioare a modului în care se poziţionează Ortodoxia faţă de drepturile omului, doctrina juridică şi produsul cultural reprezentând prin excelenţă modernitatea. În textul de data trecută începeam să arătăm care sunt liniile de forţă ale documentului din iulie 2008, unicul de acest fel în literatura teologică răsăriteană actuală, „Bazele doctrinei Bisericii Ortodoxe din Rusia despre demnitate, libertate şi drepturile omului” (reamintim că traducerea acestuia în limba română poate fi găsită la secţiunea documente a paginii www.teologia-sociala.ro).

După ce amendează principial, de la bun început, faptul că drepturile omului sunt frecvent citite în cheie relativistă şi accentuează legătura dintre dimensiunea juridică şi cea morală a acestei construcţii, documentul dedică integral primul capitol noţiunii de demnitate a omului, sursa antropologică fundamentală a oricărui tip de drept dar şi de obligaţie. Referitor la întemeierea absolută a demnităţii persoanei umane, textul o originează în modelul hristic de viaţă: „Demnitatea dată de Dumnezeu este confirmată de prezenţa în fiecare om a fundamentelor morale care pot fi recunoscute prin vocea conştiinţei. Despre aceasta scrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: „Ei arată fapta legii scrisă în inimile lor prin mărturia conştiinţei şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau care chiar îi apără” (Romani, 2, 15). Tocmai din această cauză, normele morale în general, care sunt proprii naturii omeneşti, ca şi normele morale conţinute în revelaţia dumnezeiască, descoperă planul lui Dumnezeu în legătură cu omul şi menirea sa. Aceste norme sunt călăuzitoare pentru o viaţă binecuvântată, demnă de natura omenească creată de Dumnezeu. Cel mai elocvent exemplu pentru o astfel de viaţă a fost dat lumii de Mântuitorul Iisus Hristos.”

Încercând să traducem mesajul şi pentru cei mai puţin religioşi dintre contemporani, putem spune că demnitatea umană este un dat. Pentru comunităţile de credinţă, acest lucru reprezintă un imbold în plus pentru a armoniza viaţa personală, de o manieră liberă, cu această calitate ontologică. Cu alte cuvinte, religios sau nu, omul are o demnitate imposibil de negat, negociat, redus sau suspendat. Amploarea consecinţelor acestei afirmaţii este, aşa cum ne arată documentul, perceptibilă mai ales prin utilizarea grilei de lectură a teologiei creştine, cea care transformă un dat al naturii umane într-un ideal şi un deziderat juridic într-un destin cu rădăcina în sus. Din perspectiva antropologiei spirituale, persoana umană este mai mult decât ceea ce cred alţii despre ea sau chiar aceasta despre sine. Oricât de tehnică poate părea, formula demnităţii omului sugerează că, indiferent de fragilitatea noastră, suntem purtătorii unei valori care ne legitimează ca atare, ne face ireductibili, unici, distincţi faţă de orice altă formă de viaţă. Faptul că această valoare este înţeleasă diferit, pentru omul religios având sorginte divină, iar pentru liberul cugetător fiind de natură imprecizabilă, nu reduce cu nimic stringenţa ei, faptul că există ca atare şi că tocmai existenţa ei face posibil inclusiv setul de principii numite generic drepturile omului.

Mai departe, acelaşi document din iulie 2008, cultivând paralelismul dintre drepturile omului şi moralitate, arată cum păcatul reprezintă nu doar negarea la nivel personal a demnităţii date, ci are efecte malefice şi la nivel social: „Omul aflat sub influenţa păcatului acţionează în relaţiile sale cu alţi oameni ca egoist, adică având grijă doar să-şi satisfacă propriile necesităţi în detrimentul semenilor săi. O astfel de viaţă este periculoasă pentru persoana umană, pentru societate şi mediul înconjurător. Un atare mod de viaţă se soldează cu suferinţe fizice şi sufleteşti, cu boli şi vulnerabilităţi ce culminează în distrugerea mediului de viaţă. Ontologic, o viaţă nedemnă din punct de vedere moral nu distruge demnitatea dată de Dumnezeu, dar o întunecă într-atât încât devine aproape de nerecunoscut. Tocmai din această cauză este nevoie de un mare efort de voinţă pentru a vedea şi mai ales pentru a recunoaşte demnitatea naturală a unui criminal periculos sau a unui tiran.” Vedem cum analiza din perspectiva teologiei ortodoxe pune accentul cu insistenţă pe caracterul dinamic şi peren deopotrivă al demnităţii omului. Păcatul sau, în limbaj secular, încălcarea drepturilor omului nu pot duce la dispariţia demnităţii, oricât de abominabile sunt faptele unei persoane. Acesta este, în treacăt spus, motivul pentru care Ortodoxia, asemeni celorlalte Biserici şi confesiuni creştine majore, nu poate accepta pedeapsa cu moartea.

Al doilea capitol al documentului este dedicat chestiunii libertăţii de a alege. Filosofic şi teologic, liberul arbitru este un topos recurent şi, mai ales în spaţiul european modelat de Creştinism, subiect de permanente dispute. Rămânând la aceeaşi lectură morală a drepturilor omului, bazate pe libertatea recunoscută necondiţionat fiecărei persoane, textul teologic rus nu uită să atragă atenţia că „libertatea alegerii nu este o valoare absolută şi finală. Ea este pusă de către Dumnezeu la dispoziţia realizării binelui omului. Făcând uz de libertate, omul nu trebuie să îşi facă sieşi sau celor care îl înconjoară niciun rău.” O astfel de precizare este cât se poate de utilă mai ales în contextul societăţilor post-comuniste marcate de absenţa unei culturi a binelui comun şi în mijlocul cărora libertatea este frecvent înţeleasă ca drept nelimitat la desolidarizare.

Documentul merge mai departe şi arată cum domnia egoismului şi a libertăţii de a face rău distrug în cele din urmă libertatea ca atare. Merită să cităm aici pe larg (sublinierile bold sunt ale originalului) diagnosticul teologic care arată cum, „prin folosirea abuzivă a libertăţii, prin alegerea unui mod de viaţă mincinos şi imoral se obţine într-un final distrugerea libertăţii de a alege. Acest lucru este posibil tocmai pentru că modul de viaţă imoral conduce voinţa spre înrobirea şi dominarea de către păcat. Numai Dumnezeu, izvorul libertăţii, poate susţine libertatea în om. Cei care nu doresc să se despartă de păcat îşi dăruiesc libertatea diavolului, duşmanul lui Dumnezeu, tatăl răului şi al înrobirii. Cunoscând valoarea libertăţii de a alege, Biserica susţine că aceasta dispare când alegerea se face în favoarea răului. Răul şi libertatea sunt incompatibile. // În istoria omenirii, alegerea oamenilor şi a societăţii în favoarea răului a condus la pierderea libertăţii şi la jertfe omeneşti enorme. În prezent, omenirea poate păşi pe aceeaşi cale dacă fenomene fără îndoială vicioase precum avortul, suicidul, desfrâul, perversiunea, distrugerea familiei, cultul grosolăniei şi al violenţei nu vor fi judecate din punct de vedere moral şi vor fi justificate în baza unei înţelegeri denaturate a libertăţii omului. // Fragilitatea instituţiei drepturilor omului rezidă în faptul că, apărând libertatea de a alege, tot mai puţin ia în considerare aprecierea morală a vieţii şi eliberarea de păcat. Orânduirea socială trebuie să ţină cont de ambele libertăţi, armonizând realizarea lor în sfera publică. Nu trebuie să fie apărată o libertate, uitând de cealaltă. Persistarea liberă în bine şi adevăr este imposibil de atins fără libertatea de a alege. Tot astfel, libertatea alegerii îşi pierde valoarea şi sensul dacă optează pentru rău.”

Al treilea capitol al documentului analizează semnificaţia drepturilor omului în viaţa creştinului şi a societăţii. Autorii se exprimă fără echivoc pentru încadrarea acestora într-o ierarhie mai largă, în vârful căreia sunt valorile spirituale. Dată fiind claritatea poziţiei exprimate, cităm, iarăşi, pe larg: „Creştinul plasează credinţa în Dumnezeu şi comuniunea cu El mai presus de propria-i viaţă pământească. De aceea este inadmisibil şi periculos ca drepturile omului să fie interpretate drept fundament superior şi universal al vieţii sociale, căruia trebuie să i se subordoneze practica şi concepţiile religioase. Profanarea în domeniul public a obiectelor, simbolurilor sau noţiunilor cărora li se închină oamenii credincioşi nu poate fi justificată cu niciun fel de referiri la libertatea cuvântului şi a creaţiei. // Fără să fie de natură divină, drepturile omului nu trebuie să intre în conflict cu Revelaţia Dumnezeiască. Pe lângă ideea libertăţii personale, pentru cea mai mare parte a lumii creştine la acelaşi nivel de importanţă este situată categoria tradiţiei învăţăturii credinţei şi a moralei. Or, cu acestea două trebuie omul să îşi armonizeze libertatea sa. Pentru mulţi oameni care trăiesc în diferite ţări ale lumii, nu atât standardele seculare ale drepturilor omului, cât mai ales credinţa şi tradiţiile sunt considerate normative în viaţa socială şi în relaţiile interpersonale. // Niciun fel de legi omeneşti, inclusiv formele şi mecanismele orânduirii social-politice, nu pot în mod independent să facă viaţa oamenilor mai morală sau perfectă, să dezrădăcineze răul şi suferinţele. Este important de reţinut că autorităţile de stat şi cele publice au capacitatea reală şi menirea de a suprima răul în manifestările sociale, însă ele nu pot învinge cauza acestuia, păcatul. Lupta esenţială cu răul este dusă în adâncul sufletului omenesc şi poate avea succes doar prin parcurgerea de către o persoană a căii vieţii religioase: „Căci lupta noastră nu este’mpotriva cărnii şi sângelui, ci’mpotriva Începătoriilor, împotriva Stăpâniilor, împotriva Stăpânitorilor acestei lumi de’ntuneric, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în stihiile cereşti” (Efeseni 6, 12). // În Ortodoxie dăinuieşte convingerea că societatea, organizând viaţa pământească, trebuie să ţină cont nu numai de interesele şi de dorinţele omeneşti, dar şi de adevărul lui Dumnezeu, de legea morală veşnică dată de către Creator, care funcţionează în lume indiferent de faptul dacă voinţa unor oameni aparte sau cea a societăţii omeneşti este sau nu în concordanţă cu acest adevăr. Pentru creştinul ortodox, această lege scrisă în Sfânta Scriptură este mai presus de orice alte legi sau norme, deoarece în conformitate cu aceasta Dumnezeu va judeca omul şi popoarele în faţa tronului Său la Judecata de Apoi (cf. Apocalipsa 20, 12).”

Documentul din iulie 2008 trece apoi în revistă incompatibilitatea dintre drepturile omului şi ordinea morală, primele neputând fi luate drept pretext pentru negarea celei de a doua, dintre drepturile omului şi iubirea de patrie şi semeni (aici sunt indirect puse la zid organizaţiile militante din străinătate care deranjează politica publică a Rusiei actuale), dintre aceleaşi drepturi fundamentale şi prezervarea mediului înconjurător. În loc de concluzie a acestor incompatibilităţi poate fi citat (sublinierea bold în original) ultimul paragraf al capitolului, cel în care se afirmă că: „Din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe, instituţia juridico-politică a drepturilor omului poate servi atât bunului scop al apărării demnităţii omului cât şi să contribuie la dezvoltarea moral-spirituală a personalităţii. Pentru aceasta, punerea în practică a drepturilor omului nu trebuie să intre în contradicţie cu normele morale instaurate de Dumnezeu şi cu morala tradiţională fundamentată pe ele. Drepturile individuale ale omului nu se pot opune valorilor şi intereselor patriei, comunităţii, familiei. Realizarea drepturilor omului nu poate justifica atentatul la spaţiile consacrate, valorile culturale şi specificul poporului. Drepturile omului nu pot constitui un motiv pentru a aduce daune iremediabile patrimoniului naturii.”

În următorul şi ultimul text pe această temă vom prezenta capitolele IV şi V ale acestui document. Tot atunci ne propunem să facem o sumară evaluare a punctelor pozitive, dar şi a celor discutabile din acest prim text ortodox de poziţionare sistematică faţă de doctrina şi practica drepturilor omului.

Text publicat în revista Tribuna 164 (2009)