Blogul s-a mutat

Blogul s-a mutat la adresa http://www.teologia-sociala.ro/index.php/ro/blog-tso.

Ortodoxia şi drepturile omului (V)

Continuăm şi încheiem cu acest text prezentarea din numerele anterioare a documentului din iulie 2008, Bazele doctrinei Bisericii Ortodoxe din Rusia despre demnitate, libertate şi drepturile omului (reamintim că traducerea acestuia în limba română poate fi găsită la secţiunea documente a paginii www.teologia-sociala.ro).

Al patrulea capitol este dedicat temei „Demnitatea şi libertatea în sistemul drepturilor omului”. Cum am văzut şi în părţile anterioare ale acestei prime tentative sistematice de lectură ortodoxă a drepturilor omului, autorii încearcă să aplice o grilă morală unei construcţii juridico-ideologice născute în mod manifest în afara sistemului eclezial de referinţă. Acest penultim capitol începe cu o precizare foarte utilă, pe care am făcut-o şi noi în al doilea articol al acestei serii, în înţelegerea caracterului istoric al achiziţiei drepturilor omului în modernitate: „Există diferite tradiţii de interpretare şi particularităţi naţionale în aplicarea drepturilor şi libertăţilor. Sistemul contemporan de drepturi ale omului are un caracter ramificat şi indică tendinţa spre o şi mai mare diferenţiere. Nu există în lume o clasificare general acceptată a drepturilor şi libertăţilor. Diversele şcoli de drept le unesc în grupuri distincte, după diferite criterii. Biserica, în virtutea menirii sale principale, propune ca drepturile şi libertăţile să fie examinate din punctul de vedere al rolului posibil al acestora în crearea condiţiilor externe benefice pentru perfecţionarea personalităţii pe traseul care duce la mântuire.” Cu riscul de a repeta cele deja spuse, sublinierea dinamicii genealogice şi în curs de manifestare deopotrivă a unui sistem de drepturi şi libertăţi nu doreşte să relativizeze filosofia de bază, să o bagatelizeze, ci să indice posibilităţile de negociere, corecturile ce se pot aduce din mers. Amestec de retorică politică şi terminologie juridică incompletă, în construcţie, cum precizează şi un profund cunoscător ca Norberto Bobbio (L’età dei diritti, 1990), drepturile omului sunt departe de a reprezenta acel consens etic universal la care aspiră prin natura lor. Altfel spus, necorespunzând unei realităţi juridice nemijlocite, universalitatea declarată a drepturilor omului este mai curând de natură antropologică, adică subliniază demnitatea fiinţei umane, oriunde ar trăi aceasta.

Documentul rus trece apoi în revistă câteva drepturi precum cel la viaţă, la conştiinţă şi exprimare liberă, la creaţie şi educaţie. Subliniază fundamentul biblic al drepturilor civice şi politice, aminteşte pe scurt despre cele social-economice şi încheie acest tur de orizont cu aşa-numitele drepturi colective, adică dreptul la pace, dreptul la un mediu înconjurător curat, dreptul la păstrarea moştenirii culturale şi a specificului propriu. Ar fi sugestiv de citat aici, în contextul dezbaterii de la noi în jurul paşapoartelor biometrice şi a riscului ca statul să abuzeze, voit sau nu, de datele colectate, ceea ce autorii documentului afirmă despre acest aspect: „Viaţa privată, concepţia despre viaţă şi voinţa oamenilor nu trebuie să fie obiectul unui control total/totalitar. Manipularea dreptului de a alege al cetăţenilor şi a conştiinţei acestora de către structurile puterii, de forţele politice, de elitele economice şi informaţionale prezintă un mare pericol pentru societate. De asemenea, sunt inadmisibile colectarea, concentrarea şi folosirea informaţiei despre diferite aspecte ale vieţii oamenilor fără acordul lor. În cazurile când acest lucru este totuşi cerut pentru apărarea patriei, pentru păstrarea moralităţii, pentru ocrotirea sănătăţii, pentru protejarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, precum şi pentru prevenirea sau descoperirea infracţiunilor sau pentru realizarea actului de justiţie, colectarea informaţiei despre o anumită persoană se poate realiza fără acordul acesteia. În aceste situaţii însă, obţinerea şi utilizarea informaţiei trebuie să se realizeze conform scopurilor declarate şi cu respectarea legii. Metodele de colectare şi prelucrare a informaţiei ce se referă la membrii societăţii trebuie să se efectueze astfel încât să nu se aducă atingere demnităţii umane, să nu fie limitată libertatea şi omul să nu fie transformat din subiect al relaţiilor sociale în obiect al controlului tehnic. Un pericol şi mai mare pentru libertatea omului este reprezentat de implementarea mijloacelor tehnice care vor însoţi omul permanent sau care vor fi inseparabile de corpul lui, în special dacă acestea vor putea fi folosite pentru realizarea controlului şi manipulării persoanei.”

Concluzia capitolului este formulată în următorii termeni (subliniere bold în original): „Unitatea şi interdependenţa drepturilor civice şi politice, economice şi sociale, individuale şi colective ale omului pot contribui la organizarea armonioasă a vieţii societăţii atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional. Valoarea socială şi eficacitatea întregului sistem de drepturi ale omului depind de măsura în care acest sistem creează condiţii pentru creşterea personalităţii în demnitatea dată omului de Dumnezeu şi de felul în care aceasta se îmbină cu responsabilitatea omului pentru faptele lui în faţa lui Dumnezeu şi a semenilor.”

Ultimul capitol al documentului din 2008 are titlul „Principiile şi domeniile prioritare ale activităţii civice a Bisericii Ortodoxe Ruse”. După ce îşi afirmă îngrijorarea faţă de multiplele forme de încălcare a drepturilor omului, fără însă a sugera că acest lucru se întâmplă în Rusia de azi inclusiv la nivelul structurilor politice şi administrative, documentul enumeră acele domenii/drepturi unde Biserica Ortodoxă din Rusia se vede chemată să se implice activ. „În ceea ce priveşte activitatea noastră civică, trebuie în mod special scoase în evidenţă următoarele domenii:

• apărarea dreptului omului la libera mărturisire a religiei, la săvârşirea rugăciunii şi la oficierea slujbelor, la păstrarea tradiţiilor spiritual-culturale, la respectarea principiilor religioase atât în viaţa privată, cât şi în domeniul activităţii sociale;
• combaterea crimelor săvârşite din cauza vrajbei naţionale şi religioase;
• protejarea persoanei de abuzurile venite din partea persoanelor cu funcţii de răspundere sau din partea angajatorilor, precum şi de violenţa şi umilinţa înregistrate în familie şi în comunitate;
• apărarea vieţii, a dreptului de a alege şi a proprietăţii în timpul conflictelor interetnice, politice, economice şi sociale;
• îngrijirea pastorală a militarilor, grija faţă de drepturilor şi demnitatea lor în timpul acţiunilor militare şi al serviciului militar pe timp de pace;
• grija faţă de respectarea demnităţii şi drepturilor oamenilor care se află în instituţii sociale [de asistenţă] şi în locuri de detenţie, având o atenţie deosebită pentru situaţia invalizilor, a orfanilor, a persoanelor în vârstă şi a tuturor celor aflaţi în situaţia de a nu se putea ajuta singuri;
• apărarea drepturilor naţionalităţilor şi grupurilor etnice la religia, limba şi cultura lor;
• grija faţă de persoanele ale căror drepturi, libertate şi sănătate suferă din cauza acţiunii sectelor distructive;
• susţinerea familiei în sensul ei tradiţional, a paternităţii, a maternităţii şi a copilăriei;
• lupta împotriva corupţiei şi a altor tipuri de criminalitate, precum şi împotriva prostituţiei, a narcomaniei şi a pasiunii pentru jocurile de noroc;
• grija pentru organizarea economică şi socială echitabilă a societăţii;
• împiedicarea controlului total asupra persoanei umane, asupra alegerii libere a concepţiei sale despre lume şi asupra vieţii private prin intermediul folosirii tehnologiilor moderne şi a manipulării politice;
• educarea respectului faţă de legalitate, popularizarea experienţelor pozitive în legătură cu aplicarea şi apărarea drepturilor omului;
• expertiza actelor de drept, a iniţiativelor legislative şi a acţiunilor organelor administrative cu scopul prevenirii încălcării drepturilor şi demnităţii omului, înrăutăţirii situaţiei morale în societate;
• participarea la controlul public al respectării legislaţiei, în particular a legilor care fixează cadrele relaţiilor dintre stat şi Biserică, precum şi la controlul aplicării corecte a deciziilor judecătoreşti.”

Lista de mai sus lasă impresia că, de fapt, Ortodoxia rusă are o preferinţă nedisimulată doar pentru unele drepturi, în timp ce altele sunt fie discutabile, fie pur şi simplu inacceptabile. În cele din urmă, enumerarea doar a unor drepturi pune sub semnul întrebării angajamentul Bisericii faţă de ideea mai largă a drepturilor omului şi a principiilor care stau la baza acestora. Impresia de a fi confruntaţi cu un proces de selecţie, nedeclarat însă ca atare, este întărită de ultimul paragraf al documentului: „Bazându-se pe învăţătura bisericească referitoare la demnitatea, libertatea şi drepturile omului, creştinii sunt chemaţi la o activitate socială orientată moral. Aceasta se poate manifesta în cele mai variate forme – de exemplu în mărturisirea în faţa autorităţilor [a nedreptăţilor], în munca intelectuală, în desfăşurarea campaniilor pentru apărarea unor minorităţi şi a drepturilor acestora. Fără să îşi propună restructurarea revoluţionară a lumii şi recunoscând drepturile altor grupuri sociale la participarea socială în baza propriei concepţii despre lume, creştinii ortodocşi îşi rezervă dreptul de a participa la viaţa publică care nu contravine credinţei şi principiilor lor morale. Biserica Ortodoxă Rusă este gata să susţină aceste principii în dialogul cu comunitatea internaţională şi în colaborarea cu credincioşii din alte confesiuni şi religii.”

Aceste inconsecvenţe ale lecturii ortodoxe a drepturilor omului au fost sancţionate prompt de către documentul de răspuns, din mai 2009, al Comunităţii Bisericilor Protestante din Europa (vezi textul la adresa: www.leuenberg.eu). Principala critică adusă de teologii protestanţi viziunii exprimate în documentul rus vizează transformarea demnităţii umane într-o categorie morală şi condiţionarea în acest fel a gradului de aplicabilitate a drepturilor omului de însuşirea unei anumite viziuni morale. Or, susţin autorii răspunsului protestant, miza construcţiei filosofico-juridice rezidă tocmai în depăşirea acelor limitări care împiedică recunoaşterea, garantarea şi apărarea drepturilor omului, indiferent de gradul de moralitate sau virtute a vieţii acestuia. Mai departe, aceeaşi critică protestantă atrage atenţia asupra conflictului programat dintre drepturile omului şi valorile spirituale, documentul rus exprimându-se explicit în favoarea preeminenţei celor din urmă asupra celor dintâi. Mai mult, teologii protestanţi resping concluzia ortodoxă potrivit căreia drepturile omului încurajează pe faţă o serie întreagă de abuzuri morale precum avortul sau legăturile între persoanele de acelaşi sex. Fără a intra în detaliile acestei discrepanţe între Răsăritul ortodox şi Apusul protestant (generic vorbind), reţinem faptul că astfel de polemici – legalitate versus moralitate sau „drepturi legale” versus „drepturi morale” – au fost şi sunt în continuare specifice hermeneuticii juridice din jurul drepturilor omului. Trimitem aici la cartea deja citată a lui Bobbio. Din punct de vedere teologic, dincolo de neînţelegerile decurgând oarecum firesc din diferenţele de traseu cultural, istoric şi politic, este salutar că dialogul inter-confesional, la nivel european cel puţin, începe să îşi însuşească agenda publică şi astfel să îşi facă auzită vocea în chestiuni considerate până de curând ca fiind apanajul eticii fără predicat spiritual. La urma urmelor, este şi aceasta o dovadă a pertinenţei argumentului social-teologic în construcţia statului modern secular.

Text publicat în revista Tribuna 166 (2009)

Ortodoxia şi drepturile omului (IV)

Continuăm prezentarea din numerele anterioare a modului în care se poziţionează Ortodoxia faţă de drepturile omului, doctrina juridică şi produsul cultural reprezentând prin excelenţă modernitatea. În textul de data trecută începeam să arătăm care sunt liniile de forţă ale documentului din iulie 2008, unicul de acest fel în literatura teologică răsăriteană actuală, „Bazele doctrinei Bisericii Ortodoxe din Rusia despre demnitate, libertate şi drepturile omului” (reamintim că traducerea acestuia în limba română poate fi găsită la secţiunea documente a paginii www.teologia-sociala.ro).

După ce amendează principial, de la bun început, faptul că drepturile omului sunt frecvent citite în cheie relativistă şi accentuează legătura dintre dimensiunea juridică şi cea morală a acestei construcţii, documentul dedică integral primul capitol noţiunii de demnitate a omului, sursa antropologică fundamentală a oricărui tip de drept dar şi de obligaţie. Referitor la întemeierea absolută a demnităţii persoanei umane, textul o originează în modelul hristic de viaţă: „Demnitatea dată de Dumnezeu este confirmată de prezenţa în fiecare om a fundamentelor morale care pot fi recunoscute prin vocea conştiinţei. Despre aceasta scrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: „Ei arată fapta legii scrisă în inimile lor prin mărturia conştiinţei şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau care chiar îi apără” (Romani, 2, 15). Tocmai din această cauză, normele morale în general, care sunt proprii naturii omeneşti, ca şi normele morale conţinute în revelaţia dumnezeiască, descoperă planul lui Dumnezeu în legătură cu omul şi menirea sa. Aceste norme sunt călăuzitoare pentru o viaţă binecuvântată, demnă de natura omenească creată de Dumnezeu. Cel mai elocvent exemplu pentru o astfel de viaţă a fost dat lumii de Mântuitorul Iisus Hristos.”

Încercând să traducem mesajul şi pentru cei mai puţin religioşi dintre contemporani, putem spune că demnitatea umană este un dat. Pentru comunităţile de credinţă, acest lucru reprezintă un imbold în plus pentru a armoniza viaţa personală, de o manieră liberă, cu această calitate ontologică. Cu alte cuvinte, religios sau nu, omul are o demnitate imposibil de negat, negociat, redus sau suspendat. Amploarea consecinţelor acestei afirmaţii este, aşa cum ne arată documentul, perceptibilă mai ales prin utilizarea grilei de lectură a teologiei creştine, cea care transformă un dat al naturii umane într-un ideal şi un deziderat juridic într-un destin cu rădăcina în sus. Din perspectiva antropologiei spirituale, persoana umană este mai mult decât ceea ce cred alţii despre ea sau chiar aceasta despre sine. Oricât de tehnică poate părea, formula demnităţii omului sugerează că, indiferent de fragilitatea noastră, suntem purtătorii unei valori care ne legitimează ca atare, ne face ireductibili, unici, distincţi faţă de orice altă formă de viaţă. Faptul că această valoare este înţeleasă diferit, pentru omul religios având sorginte divină, iar pentru liberul cugetător fiind de natură imprecizabilă, nu reduce cu nimic stringenţa ei, faptul că există ca atare şi că tocmai existenţa ei face posibil inclusiv setul de principii numite generic drepturile omului.

Mai departe, acelaşi document din iulie 2008, cultivând paralelismul dintre drepturile omului şi moralitate, arată cum păcatul reprezintă nu doar negarea la nivel personal a demnităţii date, ci are efecte malefice şi la nivel social: „Omul aflat sub influenţa păcatului acţionează în relaţiile sale cu alţi oameni ca egoist, adică având grijă doar să-şi satisfacă propriile necesităţi în detrimentul semenilor săi. O astfel de viaţă este periculoasă pentru persoana umană, pentru societate şi mediul înconjurător. Un atare mod de viaţă se soldează cu suferinţe fizice şi sufleteşti, cu boli şi vulnerabilităţi ce culminează în distrugerea mediului de viaţă. Ontologic, o viaţă nedemnă din punct de vedere moral nu distruge demnitatea dată de Dumnezeu, dar o întunecă într-atât încât devine aproape de nerecunoscut. Tocmai din această cauză este nevoie de un mare efort de voinţă pentru a vedea şi mai ales pentru a recunoaşte demnitatea naturală a unui criminal periculos sau a unui tiran.” Vedem cum analiza din perspectiva teologiei ortodoxe pune accentul cu insistenţă pe caracterul dinamic şi peren deopotrivă al demnităţii omului. Păcatul sau, în limbaj secular, încălcarea drepturilor omului nu pot duce la dispariţia demnităţii, oricât de abominabile sunt faptele unei persoane. Acesta este, în treacăt spus, motivul pentru care Ortodoxia, asemeni celorlalte Biserici şi confesiuni creştine majore, nu poate accepta pedeapsa cu moartea.

Al doilea capitol al documentului este dedicat chestiunii libertăţii de a alege. Filosofic şi teologic, liberul arbitru este un topos recurent şi, mai ales în spaţiul european modelat de Creştinism, subiect de permanente dispute. Rămânând la aceeaşi lectură morală a drepturilor omului, bazate pe libertatea recunoscută necondiţionat fiecărei persoane, textul teologic rus nu uită să atragă atenţia că „libertatea alegerii nu este o valoare absolută şi finală. Ea este pusă de către Dumnezeu la dispoziţia realizării binelui omului. Făcând uz de libertate, omul nu trebuie să îşi facă sieşi sau celor care îl înconjoară niciun rău.” O astfel de precizare este cât se poate de utilă mai ales în contextul societăţilor post-comuniste marcate de absenţa unei culturi a binelui comun şi în mijlocul cărora libertatea este frecvent înţeleasă ca drept nelimitat la desolidarizare.

Documentul merge mai departe şi arată cum domnia egoismului şi a libertăţii de a face rău distrug în cele din urmă libertatea ca atare. Merită să cităm aici pe larg (sublinierile bold sunt ale originalului) diagnosticul teologic care arată cum, „prin folosirea abuzivă a libertăţii, prin alegerea unui mod de viaţă mincinos şi imoral se obţine într-un final distrugerea libertăţii de a alege. Acest lucru este posibil tocmai pentru că modul de viaţă imoral conduce voinţa spre înrobirea şi dominarea de către păcat. Numai Dumnezeu, izvorul libertăţii, poate susţine libertatea în om. Cei care nu doresc să se despartă de păcat îşi dăruiesc libertatea diavolului, duşmanul lui Dumnezeu, tatăl răului şi al înrobirii. Cunoscând valoarea libertăţii de a alege, Biserica susţine că aceasta dispare când alegerea se face în favoarea răului. Răul şi libertatea sunt incompatibile. // În istoria omenirii, alegerea oamenilor şi a societăţii în favoarea răului a condus la pierderea libertăţii şi la jertfe omeneşti enorme. În prezent, omenirea poate păşi pe aceeaşi cale dacă fenomene fără îndoială vicioase precum avortul, suicidul, desfrâul, perversiunea, distrugerea familiei, cultul grosolăniei şi al violenţei nu vor fi judecate din punct de vedere moral şi vor fi justificate în baza unei înţelegeri denaturate a libertăţii omului. // Fragilitatea instituţiei drepturilor omului rezidă în faptul că, apărând libertatea de a alege, tot mai puţin ia în considerare aprecierea morală a vieţii şi eliberarea de păcat. Orânduirea socială trebuie să ţină cont de ambele libertăţi, armonizând realizarea lor în sfera publică. Nu trebuie să fie apărată o libertate, uitând de cealaltă. Persistarea liberă în bine şi adevăr este imposibil de atins fără libertatea de a alege. Tot astfel, libertatea alegerii îşi pierde valoarea şi sensul dacă optează pentru rău.”

Al treilea capitol al documentului analizează semnificaţia drepturilor omului în viaţa creştinului şi a societăţii. Autorii se exprimă fără echivoc pentru încadrarea acestora într-o ierarhie mai largă, în vârful căreia sunt valorile spirituale. Dată fiind claritatea poziţiei exprimate, cităm, iarăşi, pe larg: „Creştinul plasează credinţa în Dumnezeu şi comuniunea cu El mai presus de propria-i viaţă pământească. De aceea este inadmisibil şi periculos ca drepturile omului să fie interpretate drept fundament superior şi universal al vieţii sociale, căruia trebuie să i se subordoneze practica şi concepţiile religioase. Profanarea în domeniul public a obiectelor, simbolurilor sau noţiunilor cărora li se închină oamenii credincioşi nu poate fi justificată cu niciun fel de referiri la libertatea cuvântului şi a creaţiei. // Fără să fie de natură divină, drepturile omului nu trebuie să intre în conflict cu Revelaţia Dumnezeiască. Pe lângă ideea libertăţii personale, pentru cea mai mare parte a lumii creştine la acelaşi nivel de importanţă este situată categoria tradiţiei învăţăturii credinţei şi a moralei. Or, cu acestea două trebuie omul să îşi armonizeze libertatea sa. Pentru mulţi oameni care trăiesc în diferite ţări ale lumii, nu atât standardele seculare ale drepturilor omului, cât mai ales credinţa şi tradiţiile sunt considerate normative în viaţa socială şi în relaţiile interpersonale. // Niciun fel de legi omeneşti, inclusiv formele şi mecanismele orânduirii social-politice, nu pot în mod independent să facă viaţa oamenilor mai morală sau perfectă, să dezrădăcineze răul şi suferinţele. Este important de reţinut că autorităţile de stat şi cele publice au capacitatea reală şi menirea de a suprima răul în manifestările sociale, însă ele nu pot învinge cauza acestuia, păcatul. Lupta esenţială cu răul este dusă în adâncul sufletului omenesc şi poate avea succes doar prin parcurgerea de către o persoană a căii vieţii religioase: „Căci lupta noastră nu este’mpotriva cărnii şi sângelui, ci’mpotriva Începătoriilor, împotriva Stăpâniilor, împotriva Stăpânitorilor acestei lumi de’ntuneric, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în stihiile cereşti” (Efeseni 6, 12). // În Ortodoxie dăinuieşte convingerea că societatea, organizând viaţa pământească, trebuie să ţină cont nu numai de interesele şi de dorinţele omeneşti, dar şi de adevărul lui Dumnezeu, de legea morală veşnică dată de către Creator, care funcţionează în lume indiferent de faptul dacă voinţa unor oameni aparte sau cea a societăţii omeneşti este sau nu în concordanţă cu acest adevăr. Pentru creştinul ortodox, această lege scrisă în Sfânta Scriptură este mai presus de orice alte legi sau norme, deoarece în conformitate cu aceasta Dumnezeu va judeca omul şi popoarele în faţa tronului Său la Judecata de Apoi (cf. Apocalipsa 20, 12).”

Documentul din iulie 2008 trece apoi în revistă incompatibilitatea dintre drepturile omului şi ordinea morală, primele neputând fi luate drept pretext pentru negarea celei de a doua, dintre drepturile omului şi iubirea de patrie şi semeni (aici sunt indirect puse la zid organizaţiile militante din străinătate care deranjează politica publică a Rusiei actuale), dintre aceleaşi drepturi fundamentale şi prezervarea mediului înconjurător. În loc de concluzie a acestor incompatibilităţi poate fi citat (sublinierea bold în original) ultimul paragraf al capitolului, cel în care se afirmă că: „Din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe, instituţia juridico-politică a drepturilor omului poate servi atât bunului scop al apărării demnităţii omului cât şi să contribuie la dezvoltarea moral-spirituală a personalităţii. Pentru aceasta, punerea în practică a drepturilor omului nu trebuie să intre în contradicţie cu normele morale instaurate de Dumnezeu şi cu morala tradiţională fundamentată pe ele. Drepturile individuale ale omului nu se pot opune valorilor şi intereselor patriei, comunităţii, familiei. Realizarea drepturilor omului nu poate justifica atentatul la spaţiile consacrate, valorile culturale şi specificul poporului. Drepturile omului nu pot constitui un motiv pentru a aduce daune iremediabile patrimoniului naturii.”

În următorul şi ultimul text pe această temă vom prezenta capitolele IV şi V ale acestui document. Tot atunci ne propunem să facem o sumară evaluare a punctelor pozitive, dar şi a celor discutabile din acest prim text ortodox de poziţionare sistematică faţă de doctrina şi practica drepturilor omului.

Text publicat în revista Tribuna 164 (2009)

Ortodoxia şi drepturile omului (III)

Cele două texte anterioare ale rubricii au servit drept punere în pagină a delicatei şi de aceea frecvent neînţelesei problematici a raportului dintre Ortodoxie, expresia credinţei apostolice şi patristice, şi drepturile omului, achiziţie definitorie a modernităţii. Cum aminteam deja, o încercare notabilă de armonizare a datelor teologice ale Bisericii de Răsărit cu filosofia de bază a drepturilor omului este reprezentată de publicarea, în iulie 2008, a documentului cu titlul „Bazele doctrinei Bisericii Ortodoxe din Rusia despre demnitate, libertate şi drepturile omului” (traducerea acestuia în limba română poate fi găsită pe pagina de internet www.teologia-sociala.ro). Textul vine în continuarea unui document de mari dimensiuni, publicat în august 2000, având drept subiect fundamentele viziunii sociale a aceleiaşi Biserici Ortodoxe din Rusia (traducerea românească la pagina deja indicată).

Este simptomatic că dintre toate Bisericile Ortodoxe locale din Europa, cea rusă a devenit în ultimul deceniu deosebit de activă în ceea ce priveşte articularea unor mesaje publice normative. Acest lucru se datorează suprapunerii, pentru a nu vorbi de simbioză, a două elemente. Astfel, din punct de vedere politic, perioada de acum este marcată de eforturile Rusiei de reafirmare a importanţei pierdute imediat după încetarea Războiului Rece. Pe lângă ofensiva de tip economic, din arsenalul căreia nu lipsesc şantajul şi politica pumnului de fier, vedem cum Rusia doreşte să se emancipeze de imaginea unei ţări înapoiate juridic, social şi politic, adică nu mai este dispusă să accepte criticile şi nici să se mulţumească cu predicatul unei democraţii de mâna a doua. Sigur, aşa cum o arată evenimentele, între dorinţă şi realitate este încă un drum lung. Din punct de vedere eclezial, asistăm în aceeaşi perioadă la intensificarea dialogului dintre Patriarhia Moscovei şi celelalte Biserici şi confesiuni heterodoxe ale continentului. Nu a fost nicio surpriză că succesor al Patriarhului Alexei II, la rândul său un vechi diplomat bisericesc în cadrul Conferinţei Europene a Bisericilor, a fost ales Mitropolitul Chiril de Smolensk şi Kaliningrad (sugestivă titulatură!), până la înscăunarea sa preşedinte al Departamentului pentru Raporturile religioase externe ale Patriarhiei Moscovei. Or, una dintre temele recurente ale acestor dialoguri inter-confesionale şi chiar inter-religioase (la nivelul Federaţiei Ruse) a fost tocmai modalitatea de lectură a modernităţii din perspectivă ortodoxă, rolul pe care Biserica Ortodoxă majoritară în multe ţări ale Europei de Est îl poate asuma în procesul tranziţiei de la totalitarism la o societate bazată pe principii democratice. Cum în centrul acestei transformări de proporţii stau drepturile omului, era cumva de aşteptat că, la un moment dat, chestiunea va trebui abordată frontal.

Documentul din iulie 2008 a fost precedat de o „Declaraţie privind drepturile şi demnitatea omului” (în original: Deklaracija o pravach i dostoinstve Celoveka X Vsemirnogo Russkogo Narodnogo Sobora), făcută la 10 aprilie 2006 de către Consiliul Mondial al Poporului Rus, un organism reunind ceea ce am putea numi societatea civilă ortodoxă a Rusiei sau măcar o bună parte a acesteia (textul este accesibil pe pagina Patriarhiei Moscovei, www.mospat.ru/index.php-page=30728). Textul semnalează pericolele „inventării” unor drepturi aflate în dezacord profund cu demnitatea omului ca imagine a lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, vedem cum poziţia exprimată în documentul din 2000 rămâne constantă. Concret, în capitolul IV din „Fundamentele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”, dedicat raportului dintre etica creştină şi dreptul secular, este amendată viziunea care stă la baza actualei gândiri despre drepturile omului: „În sistemele înţelegerii contemporane seculare şi umaniste a drepturilor civile, omul nu mai e tratat drept chip al lui Dumnezeu, ci drept un subiect auto-suficient şi auto-satisfăcut” (IV, 7).

Această schimbare de paradigmă, numită secularizare, îl pune deseori pe creştin în faţa unei dileme. Nu mai ştie de care ordine să asculte: de cea seculară, evident nonreligioasă şi chiar antireligioasă, sau de cea bisericească. Pentru astfel de cazuri de conştiinţă, documentul din 2000 recomandă, fapt remarcabil şi discutabil din punctul de vedere al teologiei ortodoxe moderne, moştenitoare aşa cum ştim a unei lungi tradiţii de acomodare istorică, nesupunerea civilă: „În tot ceea ce ţine de ordinea exclusiv pământească a lucrurilor, creştinul ortodox este obligat să se supună legii, indiferent cât de imperfectă şi nenorocită ar fi. Totuşi, atunci când împlinirea cerinţelor legii constituie o ameninţare la adresa mântuirii sale veşnice şi implică un act de apostazie sau comiterea unui păcat neîndoielnic faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele său, creştinul este chemat la lupta mărturisirii de dragul adevărului dumnezeiesc şi a mântuirii sufletului său pentru viaţa veşnică. El trebuie să păşească deschis şi în mod legal împotriva încălcării incontestabile a legilor şi poruncilor lui Dumnezeu comisă de societate sau stat, iar dacă o astfel de acţiune legală este imposibilă sau ineficientă, el trebuie să ia poziţia nesupunerii civice (cf. III.5)” (IV, 9, subliniere bold în original).

Revenind la documentul recent, din iulie 2008, şi acesta începe cu o constatare critică fundamentală: „În lumea modernă este foarte răspândită convingerea că instituţia drepturilor omului poate încuraja cel mai bine dezvoltarea personalităţii umane şi organizarea societăţii. Cu toate acestea, sub paravanul ideii de apărare a drepturilor omului, în diferite situaţii cotidiene, adesea se conturează viziuni care sunt radical contradictorii cu învăţătura creştină. Creştinii ajung fără voie în situaţii în care structurile sociale şi de stat îi pot constrânge sau deja îi constrâng să procedeze şi să acţioneze contrar poruncilor lui Dumnezeu, ceea ce îi împiedică să realizeze cel mai important scop al vieţii omului: izbăvirea de păcat şi dobândirea mântuirii. // Într-o astfel de situaţie, bazându-se pe Sfânta Scriptură şi pe Sfânta Tradiţie, Biserica este chemată să reamintească principiile de bază ale învăţăturii creştine despre om şi să evalueze teoria drepturilor omului şi maniera de transpunere a acesteia în viaţă.”

Consecvent sarcinii auto-asumate de evaluare a drepturilor omului din perspectivă teologică, documentul continuă cu reafirmarea datelor antropologice spirituale ale conceptului de demnitate a omului. Contrar hermeneuticii relativiste a postmodernităţii, care „slăbeşte” toate noţiunile „tari” ale teologiei şi metafizicii, prin demnitatea omului este avută în vedere de către autorii documentului nu în ultimul rând natura morală a acesteia, a fi sau nu demn fiind strâns corelat cu a fi sau nu moral: „Dacă în Ortodoxie demnitatea inalienabilă, ontologică, a fiecărei persoane este derivată din calitatea omului de chip al lui Dumnezeu, această demnitate a vieţii este corelată cu noţiunea de asemănare cu Dumnezeu, cea care se obţine prin harul dumnezeiesc odată cu înfrângerea păcatului şi dobândirea curăţeniei morale şi a virtuţilor. De aceea omul care poartă în sine chipul lui Dumnezeu nu trebuie să se mândrească cu această înaltă demnitate, pentru că ea nu este meritul său personal, ci darul lui Dumnezeu. Cu atât mai puţin poate omul să-şi justifice prin prisma acestei demnităţi slăbiciunile sau viciile sale. Dimpotrivă, el trebuie să conştientizeze responsabilitatea pe care o are pentru direcţia şi modul său de viaţă. Este astfel evident că în noţiunea de demnitate este prezentă în mod obligatoriu şi ideea de responsabilitate. // Toate acestea arată că în tradiţia creştină răsăriteană, conceptul de «demnitate» [în original: dostoinstve] are în primul rând un sens moral. De aceea sunt reprezentările despre ceea ce este demn şi ceea ne nu este ca atare legate în mod intim de comportamentul moral sau imoral al omului, de starea sufletească a acestuia. Ţinând cont de starea firii omeneşti întinată de păcat, este important să se facă o delimitare între ceea ce este demn şi ceea ce nu este demn în viaţa omului.”

Vom continua prezentarea documentului din 2008 în numărul următor al rubricii.

Text publicat în revista Tribuna 162 (2009)

Ortodoxia şi drepturile omului (II)

În textul anterior al rubricii abordam pe scurt datele ce definesc raportul complex dintre Ortodoxie şi cultura juridică a umanismului modern, exemplar ilustrată de ceea ce numim, cu un termen general, drepturile omului. Am omis să amintim atunci un detaliu frecvent ignorat de cei care, la noi sau aiurea, invocă drepturile omului, fără însă să ştie mereu despre ce anume vorbesc. Ne referim aici la pluralitatea de documente, trimiţând în mod vădit la pluralitatea de viziuni, care îşi propun să sintetizeze cel mai bine drepturile omului. De la principiile enunţate în Charta Naţiunilor Unite (26 iunie 1945), la Declaraţia universală a drepturilor omului (10 decembrie 1948) proclamată de acelaşi for internaţional, de la Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (4 noiembrie 1950) a Consiliului Europei, la Charta drepturilor fundamentale (7 decembrie 2000) a Uniunii Europene, de la Convenţia americană privind drepturile omului (22 noiembrie 1969), la Charta Banjul privind drepturile omului şi drepturile popoarelor din Africa (26 iunie 1981), de la Charta arabă a drepturilor omului (15 septembrie 1994), la pachetul de măsuri anunţate acum câteva zile de China privind implementarea drepturilor omului – iată ce diversitate de Weltanschauung-uri se află în spatele unei formule al cărei sens riscăm să îl pervertim prin simplificare tocmai datorită lipsei de atenţie faţă de elementele ei constitutive, fie acestea şi contradictorii sau de-a dreptul concurente.

Departe de a relativiza importanţa reală a setului de principii şi valori pe care îl vehiculează drepturile omului, sublinierea diversităţii de viziune în ceea ce priveşte aplicarea lui este obligatorie dacă dorim să înţelegem aspectele definitorii ale acestei construcţii culturale şi juridice a modernităţii. Ne referim aici doar la trei aspecte, nemijlocit legate între ele. Astfel, primul aspect definitoriu îl constituie însăşi dinamica procesului de precizare a drepturilor omului. Nu avem de-a face cu reguli fixe, formulate cumva prin inspiraţie, de sus în jos, ci ne confruntăm cu efortul mereu luat de la capăt de a armoniza ideea de om cu limitele comunităţii umane, dreptul persoanei cu cel al colectivităţii, interesele individuale cu rigorile binelui comun, valoarea personală cu pretenţiile statului sau ale oricărui tip de autoritate. Construcţie articulată timp de secole, răspunzând la tragediile istoriei îndepărtate sau recente, drepturile omului sunt prin natura lor dinamice. Fapt care, evident, nu vrea să însemne că pot fi rescrise complet, că filosofia de bază stă la dispoziţie oricând, oricui şi oricum. Dacă ar fi astfel, din instrument al echităţii şi din pavază împotriva abuzului, drepturile omului ar fi transformate în agent al relativismului şi al terorii ideologice, adică în exact opusul lor.

De aici decurge al doilea aspect definitoriu: tocmai pentru că au la bază o dinamică similară celei a umanităţii în slujba căreia doresc să fie, drepturile omului au nevoie în mod permanent de creativitatea şi fidelitatea celor care le aplică. Aceste două trăsături – creativitatea şi fidelitatea – se văd cel mai bine în faptul că de mai bine de două secole, statele de drept moderne traduc treptat în legislaţia lor principiile tutelare ale drepturilor omului. Este, cum se poate bănui, un proces nici pe departe încheiat şi acompaniat în plus de o serie întreagă de inconsecvenţe de ordin politic. Tendinţa cvasi-naturală a statului de a controla, reglementa, dirija şi influenţa viaţa cetăţenilor săi se vede corectată permanent de hermeneutica drepturilor omului. Aşadar, dinamismul constitutiv deosebit de complex, datorat diversităţii contextelor culturale şi geografice în mijlocul cărora s-a articulat ideea de drepturi fundamentale ale omului, se traduce în dinamica deopotrivă de complexă a mecanismelor ulterioare de interpretare şi aplicare, diferite şi acestea de la o ţară la alta, de la un grup de ţări la altul, de la un continent la altul.

În fine, al treilea aspect definitoriu este la rândul său menit să corecteze substanţial percepţia curentă asupra drepturilor omului prin faptul că ne readuce aminte, în bună continuitate cu dinamica şi diversitatea anterioare, că o parte consistentă a ingredientelor ideatice ale acestei construcţii cultural-juridice provin din gândirea religioasă, teologică. În mod concret, antropologia care stă la baza acestui produs al modernităţii este inevitabil profund marcată de viziunea biblică asupra omului. Partizanii interpretării strict laiciste şi pur funcţionale a drepturilor omului uită de regulă că importanţa acestora nu derivă din caracterul lor obligatoriu (aşa cum am văzut, în curs de negociere politică de vreme ce traducerea lor în legislaţiile naţionale nu este încheiată nici măcar în Europa) şi nici din caracterul universal (o pretenţie contestată prompt de existenţa unor drepturi „alternative”, formulate la nivel local), ci din faptul că acestea traduc, fie şi schematic, valori fundamentale în funcţie de care omul se defineşte pe sine şi doreşte să fie perceput de semenii săi. Altfel spus, înainte de a fi paragrafe juridice, drepturile omului sunt o expresie a unei concepţii etice profund înrădăcinată în magma experienţei religioase. Aceasta face posibilă scoaterea fiinţei umane din categoria animală prin faptul că subliniază existenţa unui Creator. Cu o expresie a lui Nellas, „animal îndumnezeit” fiind, adică având o chemare spirituală, omul încetează să mai fie doar un membru al regnului animal. Nu este de aceea de mirare că termenul central al filosofiei de la baza drepturilor omului este cel de „demnitate”. Din recunoaşterea demnităţii omului derivă în cele din urmă recunoaşterea drepturilor (şi a obligaţiilor) acestuia.

Puternic concentrată pe calitatea omului de fiinţă chemată la îndumnezeire, adică la transfigurarea naturii sale, teologia ortodoxă nu are cum să nu se recunoască în viziunea antropologică a drepturilor omului. Mai mult, ea chiar poate şi trebuie să aducă aminte, în faţa tendinţelor de ideologizare excesivă şi unilaterală a drepturilor omului, de sorgintea teologică a acestora. Un astfel de demers îl conţine şi recentul document, publicat în iulie 2008, sub titlul sugestiv „Bazele doctrinei Bisericii Ortodoxe din Rusia despre demnitate, libertate şi drepturile omului”. Pe acesta ne propunem să îl prezentăm în numărul următor al rubricii noastre.

Text publicat în revista Tribuna 160 (2009)