Ortodoxia şi drepturile omului (III)

Cele două texte anterioare ale rubricii au servit drept punere în pagină a delicatei şi de aceea frecvent neînţelesei problematici a raportului dintre Ortodoxie, expresia credinţei apostolice şi patristice, şi drepturile omului, achiziţie definitorie a modernităţii. Cum aminteam deja, o încercare notabilă de armonizare a datelor teologice ale Bisericii de Răsărit cu filosofia de bază a drepturilor omului este reprezentată de publicarea, în iulie 2008, a documentului cu titlul „Bazele doctrinei Bisericii Ortodoxe din Rusia despre demnitate, libertate şi drepturile omului” (traducerea acestuia în limba română poate fi găsită pe pagina de internet www.teologia-sociala.ro). Textul vine în continuarea unui document de mari dimensiuni, publicat în august 2000, având drept subiect fundamentele viziunii sociale a aceleiaşi Biserici Ortodoxe din Rusia (traducerea românească la pagina deja indicată).

Este simptomatic că dintre toate Bisericile Ortodoxe locale din Europa, cea rusă a devenit în ultimul deceniu deosebit de activă în ceea ce priveşte articularea unor mesaje publice normative. Acest lucru se datorează suprapunerii, pentru a nu vorbi de simbioză, a două elemente. Astfel, din punct de vedere politic, perioada de acum este marcată de eforturile Rusiei de reafirmare a importanţei pierdute imediat după încetarea Războiului Rece. Pe lângă ofensiva de tip economic, din arsenalul căreia nu lipsesc şantajul şi politica pumnului de fier, vedem cum Rusia doreşte să se emancipeze de imaginea unei ţări înapoiate juridic, social şi politic, adică nu mai este dispusă să accepte criticile şi nici să se mulţumească cu predicatul unei democraţii de mâna a doua. Sigur, aşa cum o arată evenimentele, între dorinţă şi realitate este încă un drum lung. Din punct de vedere eclezial, asistăm în aceeaşi perioadă la intensificarea dialogului dintre Patriarhia Moscovei şi celelalte Biserici şi confesiuni heterodoxe ale continentului. Nu a fost nicio surpriză că succesor al Patriarhului Alexei II, la rândul său un vechi diplomat bisericesc în cadrul Conferinţei Europene a Bisericilor, a fost ales Mitropolitul Chiril de Smolensk şi Kaliningrad (sugestivă titulatură!), până la înscăunarea sa preşedinte al Departamentului pentru Raporturile religioase externe ale Patriarhiei Moscovei. Or, una dintre temele recurente ale acestor dialoguri inter-confesionale şi chiar inter-religioase (la nivelul Federaţiei Ruse) a fost tocmai modalitatea de lectură a modernităţii din perspectivă ortodoxă, rolul pe care Biserica Ortodoxă majoritară în multe ţări ale Europei de Est îl poate asuma în procesul tranziţiei de la totalitarism la o societate bazată pe principii democratice. Cum în centrul acestei transformări de proporţii stau drepturile omului, era cumva de aşteptat că, la un moment dat, chestiunea va trebui abordată frontal.

Documentul din iulie 2008 a fost precedat de o „Declaraţie privind drepturile şi demnitatea omului” (în original: Deklaracija o pravach i dostoinstve Celoveka X Vsemirnogo Russkogo Narodnogo Sobora), făcută la 10 aprilie 2006 de către Consiliul Mondial al Poporului Rus, un organism reunind ceea ce am putea numi societatea civilă ortodoxă a Rusiei sau măcar o bună parte a acesteia (textul este accesibil pe pagina Patriarhiei Moscovei, www.mospat.ru/index.php-page=30728). Textul semnalează pericolele „inventării” unor drepturi aflate în dezacord profund cu demnitatea omului ca imagine a lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, vedem cum poziţia exprimată în documentul din 2000 rămâne constantă. Concret, în capitolul IV din „Fundamentele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”, dedicat raportului dintre etica creştină şi dreptul secular, este amendată viziunea care stă la baza actualei gândiri despre drepturile omului: „În sistemele înţelegerii contemporane seculare şi umaniste a drepturilor civile, omul nu mai e tratat drept chip al lui Dumnezeu, ci drept un subiect auto-suficient şi auto-satisfăcut” (IV, 7).

Această schimbare de paradigmă, numită secularizare, îl pune deseori pe creştin în faţa unei dileme. Nu mai ştie de care ordine să asculte: de cea seculară, evident nonreligioasă şi chiar antireligioasă, sau de cea bisericească. Pentru astfel de cazuri de conştiinţă, documentul din 2000 recomandă, fapt remarcabil şi discutabil din punctul de vedere al teologiei ortodoxe moderne, moştenitoare aşa cum ştim a unei lungi tradiţii de acomodare istorică, nesupunerea civilă: „În tot ceea ce ţine de ordinea exclusiv pământească a lucrurilor, creştinul ortodox este obligat să se supună legii, indiferent cât de imperfectă şi nenorocită ar fi. Totuşi, atunci când împlinirea cerinţelor legii constituie o ameninţare la adresa mântuirii sale veşnice şi implică un act de apostazie sau comiterea unui păcat neîndoielnic faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele său, creştinul este chemat la lupta mărturisirii de dragul adevărului dumnezeiesc şi a mântuirii sufletului său pentru viaţa veşnică. El trebuie să păşească deschis şi în mod legal împotriva încălcării incontestabile a legilor şi poruncilor lui Dumnezeu comisă de societate sau stat, iar dacă o astfel de acţiune legală este imposibilă sau ineficientă, el trebuie să ia poziţia nesupunerii civice (cf. III.5)” (IV, 9, subliniere bold în original).

Revenind la documentul recent, din iulie 2008, şi acesta începe cu o constatare critică fundamentală: „În lumea modernă este foarte răspândită convingerea că instituţia drepturilor omului poate încuraja cel mai bine dezvoltarea personalităţii umane şi organizarea societăţii. Cu toate acestea, sub paravanul ideii de apărare a drepturilor omului, în diferite situaţii cotidiene, adesea se conturează viziuni care sunt radical contradictorii cu învăţătura creştină. Creştinii ajung fără voie în situaţii în care structurile sociale şi de stat îi pot constrânge sau deja îi constrâng să procedeze şi să acţioneze contrar poruncilor lui Dumnezeu, ceea ce îi împiedică să realizeze cel mai important scop al vieţii omului: izbăvirea de păcat şi dobândirea mântuirii. // Într-o astfel de situaţie, bazându-se pe Sfânta Scriptură şi pe Sfânta Tradiţie, Biserica este chemată să reamintească principiile de bază ale învăţăturii creştine despre om şi să evalueze teoria drepturilor omului şi maniera de transpunere a acesteia în viaţă.”

Consecvent sarcinii auto-asumate de evaluare a drepturilor omului din perspectivă teologică, documentul continuă cu reafirmarea datelor antropologice spirituale ale conceptului de demnitate a omului. Contrar hermeneuticii relativiste a postmodernităţii, care „slăbeşte” toate noţiunile „tari” ale teologiei şi metafizicii, prin demnitatea omului este avută în vedere de către autorii documentului nu în ultimul rând natura morală a acesteia, a fi sau nu demn fiind strâns corelat cu a fi sau nu moral: „Dacă în Ortodoxie demnitatea inalienabilă, ontologică, a fiecărei persoane este derivată din calitatea omului de chip al lui Dumnezeu, această demnitate a vieţii este corelată cu noţiunea de asemănare cu Dumnezeu, cea care se obţine prin harul dumnezeiesc odată cu înfrângerea păcatului şi dobândirea curăţeniei morale şi a virtuţilor. De aceea omul care poartă în sine chipul lui Dumnezeu nu trebuie să se mândrească cu această înaltă demnitate, pentru că ea nu este meritul său personal, ci darul lui Dumnezeu. Cu atât mai puţin poate omul să-şi justifice prin prisma acestei demnităţi slăbiciunile sau viciile sale. Dimpotrivă, el trebuie să conştientizeze responsabilitatea pe care o are pentru direcţia şi modul său de viaţă. Este astfel evident că în noţiunea de demnitate este prezentă în mod obligatoriu şi ideea de responsabilitate. // Toate acestea arată că în tradiţia creştină răsăriteană, conceptul de «demnitate» [în original: dostoinstve] are în primul rând un sens moral. De aceea sunt reprezentările despre ceea ce este demn şi ceea ne nu este ca atare legate în mod intim de comportamentul moral sau imoral al omului, de starea sufletească a acestuia. Ţinând cont de starea firii omeneşti întinată de păcat, este important să se facă o delimitare între ceea ce este demn şi ceea ce nu este demn în viaţa omului.”

Vom continua prezentarea documentului din 2008 în numărul următor al rubricii.

Text publicat în revista Tribuna 162 (2009)